Sticky Web Tango

Plouă cu o furie pe care n-am mai văzut-o de la ultima inundație din Queens. Stau pe marginea clădirii de pe Bleecker, cu masca trasă peste față, și număr fulgerele. Unu. Doi. Trei. Patru. Cinci. Tunetul vine după șase secunde. Furtuna se apropie. Bun.

Îmi place ploaia. Nu pentru că e romantică sau ceva de genul. Ci pentru că spală orașul. Toată murdăria, toate secretele, toate urmele. Și noaptea asta am nevoie de o spălare bună.

Mâna stângă mă doare. Nu rău. Doar o durere surdă, de la ultima confruntare cu un tip care credea că poate jefui o farmacie în Midtown. Prostul a încercat să mă lovească cu o rangă. Ranga a câștigat. Eu am câștigat mai mult.

Asta e viața mea de trei ani. New York-ul nu doarme niciodată, iar eu dorm mai puțin decât el. Nu mă plâng. N-am timp. Când ești singurul care mai poartă masca asta, nu prea ai luxul de a te plânge.

Telefonul bâzâie în buzunarul de la piept. Nu-l scot. Știu cine e. Aunt May. Îmi scrie în fiecare seară la aceeași oră. "Ai mâncat?" "Ai dormit?" "Ai grijă de tine." Aceleași trei întrebări, ca un ritual. Nu răspund niciodată în timpul patrulării. Răspund dimineața, când ajung acasă, când mă prefac că totul e normal.

Nu e normal. Nimic nu mai e normal de când...

Mă opresc. Nu. Nu merg acolo. Nu în seara asta.

Un sunet. Jos, pe stradă. Pași rapizi pe asfaltul ud. Cineva aleargă. Mă ridic încet, flexându-mi degetele în mănuși. Poate e un hoț. Poate e doar un tip care întârzie la metrou. Verific.

Mă arunc de pe clădire fără să mă gândesc. Pânza se desfășoară cu un sunet pe care îl cunosc mai bine decât propria respirație. Mă legăn printre clădiri, o umbră roșie și albastră în ploaia torențială. Aterizez pe un perete, lipit ca un fluture uriaș, și privesc în jos.

O femeie. Păr alb ca zăpada, strălucind chiar și în întuneric. Merge pe stradă ca și cum nu ar ploua. Ca și cum asfaltul ar fi al ei. Și, Doamne, e udă. Rochia neagră lipită de corp, conturând fiecare centimetru. Nu se grăbește. Nu fuge. Merge.

Felicia Hardy.

O cunosc. Nu personal. Nu încă. Dar o cunosc. Fiica lui Walter Hardy, hoțul de bijuterii care a murit acum câțiva ani într-un seif din Manhattan. Am citit dosarul. Am urmărit-o de la distanță. E periculoasă. Nu pentru că ar fi violentă. Ci pentru că e imprevizibilă. Și pentru că, de fiecare dată când apare, dispare ceva valoros.

Ce caută în Bleecker? Nu e nimic valoros aici. Doar cafenele, magazine second-hand și oameni care nu au bani nici de chirie.

Cobor mai aproape. Mă lipesc de un perete lateral, în umbră. Ea se oprește. Exact sub mine.

Ridică privirea.

Zâmbește.

"Știu că ești acolo, Spider-Man," spune. Vocea ei e joasă, catifelată, cu un accent pe care nu-l pot plasa. "Sau ar trebui să spun Peter?"

Sângele mi se oprește în vene. Nu. Nu se poate. Nimeni nu știe. Nimeni nu...

"Cum?" Ies cuvântul înainte să-l pot opri.

Râde. Un sunet scurt, ca un clinchet de cristal. "Am metodele mele. Dar nu-ți face griji. Secretul tău e în siguranță. Cu mine."

Coboară de pe perete, aterizând la câțiva metri de ea. Ploaia ne separă, o cortină de apă între noi. Nu-mi place asta. Nu-mi place că știe. Nu-mi place că zâmbește.

"Ce vrei, Felicia?"

"Ah, deci îmi știi numele. Sunt flatată." Face un pas spre mine. Rochia i se lipește și mai tare de picioare. "Am nevoie de ajutorul tău."

"Nu lucrez cu hoți."

"Nu sunt hoți. Nu acum." Ridică mâinile, palmele în sus. Un gest de supunere. Falsă supunere. "Un prieten a dispărut. Un prieten bun. Și poliția nu face nimic. Tu ești singurul care poate să-l găsească."

"De ce eu?"

"Pentru că ești singurul care mai crede în ceva." Se apropie iar. Acum e la un metru de mine. Parfumul ei, ceva floral și periculos, se amestecă cu mirosul de ploaie. "Și pentru că ești singurul care nu mi-e frică."

Nu-mi place cum spune asta. Nu-mi place cum stă. Nu-mi place cum mă privește, ca și cum m-ar vedea prin mască.

"Cine e prietenul tău?"

"Un om pe care l-am cunoscut la un târg de antichități. Se ocupa cu... obiecte rare. Acum trei zile, a dispărut. Ultima dată a fost văzut intrând într-o clădire din Hell's Kitchen. Nu a mai ieșit."

"Hell's Kitchen e plin de clădiri. De ce ar conta?"

"Pentru că clădirea aia nu există pe nicio hartă." Scoate ceva din buzunar. Un telefon. Îl întinde spre mine. "Uite."

Mă apropii. Ecranul e spart, dar pozele sunt clare. O clădire veche, din cărămidă roșie, cu ferestrele zidite. În spate, o firmă pe care nu o recunosc. Nu e niciun logo. Doar un simbol. Un cerc cu trei linii prin el.

"Ce e asta?"

"Nu știu. De asta am nevoie de tine."

Îmi trece prin minte să refuz. Să plec. Să o las în ploaie. E o capcană. Sigur e o capcană. Felicia Hardy nu cere niciodată ajutor fără un motiv ascuns.

Dar ceva mă oprește. Poate felul în care tremură ușor. Poate felul în care își mușcă buza. Poate felul în care, pentru o secundă, masca de încredere dispare și văd altceva. Frică.

"Cum te-a contactat prietenul tău ultima dată?"

"Printr-un mesaj vocal. L-am salvat." Își trece degetele prin păr, scoțându-l din față. "Vrei să-l auzi?"

"Da."

Apasă un buton. O voce bărbătească, tremurândă, umple spațiul dintre noi.

"Felicia, dacă primești asta... nu veni după mine. Nu e ce credem noi. E mai rău. E mult mai rău. Au... au lucruri acolo. Lucruri care nu ar trebui să existe. Și acum m-au găsit. Trebuie să..."

Mesajul se oprește. Tăiat.

"Atât," spune ea. "Asta e tot."

Ploaia continuă să cadă. Simt fiecare picătură pe mască, pe umeri, pe mâinile încleștate. Nu-mi place asta. Nu-mi place deloc.

"De ce nu ai mers la poliție?"

"Pentru că poliția nu crede în clădiri care nu există." Se uită la mine. Ochi albaștri, reci, ca gheața. "Tu crezi?"

Nu răspund. Pentru că, în trei ani de când fac asta, am văzut lucruri pe care nici eu nu le cred. Oameni care se transformă în monștri. Femei care zboară. Bărbați care se întorc din morți. Un univers întreg de imposibil care se ascunde sub pielea orașului ăstuia.

"Bine," spun în cele din urmă. "Merg cu tine. Dar dacă e o capcană..."

"Nu e." Zâmbește din nou. Dar de data asta, zâmbetul e diferit. Mai cald. Mai real. "Mulțumesc, Peter."

"Nu mă numi Peter."

"Scuze. Spider-Man." Își trece limba peste buze. "Hai. E o plimbare până în Hell's Kitchen. Și nu vreau să mă ud mai mult decât e necesar."

Își întoarce spatele și pornește. Merg după ea. Nu pentru că am încredere. Ci pentru că, uneori, singurul mod de a afla adevărul e să mergi direct în mijlocul minciunii.

Și pentru că, dacă sunt sincer cu mine însumi, sunt curios. Curios de ce Felicia Hardy, hoața care nu cere niciodată nimic de la nimeni, a venit la mine. Curios de ce vocea ei tremura când a spus "prieten bun". Curios de ce, sub parfumul floral, simt ceva familiar.

Frica.

O cunosc bine.

Ploaia se oprește brusc, ca și cum cineva a închis un robinet. New York-ul rămâne ud, strălucitor, tăcut. Doar pașii noștri răsună pe asfalt.

"Felicia," spun.

Se oprește. Nu se întoarce.

"Ce e?"

"Cine ești tu, de fapt?"

Tăcere. Apoi, fără să se întoarcă, răspunde:

"Aceeași întrebare mi-o pun și eu de fiecare dată când mă privesc în oglindă."

Și continuă să meargă.

O urmez.